A pus grinzi noi la acoperiș. A schimbat țigla, bucată cu bucată. A turnat singur podeaua din ciment. A tăiat lemne iarna până îi amorțeau degetele.

Nu a cerut milă.

Nu a cerut bani.

Când nu știa ceva, întreba.

Când greșea, o lua de la capăt.

Vecinii au început să-l privească altfel. La început îl credeau nebun.

„Ce să faci tu, măi băiete, din mormanul ăla?” îi spunea nea Vasile peste gard.

Dar într-o dimineață, nea Vasile a venit cu două scânduri bune.

A doua zi, tanti Maria a adus un borcan cu zacuscă.

Apoi alt vecin i-a dat o ușă veche, dar zdravănă.

Casa nu s-a ridicat doar din lut și cărămidă.

S-a ridicat din încăpățânare.

Din rușinea de a cere.

Din dorința de a demonstra că nu e „nimeni”.

Reporterul l-a întrebat ce simte.

Andrei a privit în jur. Pereții drepți. Podeaua solidă. Patul făcut din paleți, dar acoperit cu o pătură groasă.

Apoi a spus simplu:

„Aici nu mă mai dă nimeni afară.”

Reportajul a fost difuzat într-o seară de duminică.

A doua zi, telefonul primăriei a sunat fără oprire. Oameni din toată țara voiau să ajute.

Un antreprenor din Cluj i-a oferit un loc stabil pe șantier, cu contract.

O firmă de materiale de construcții i-a trimis izolație.

Dar cel mai important lucru nu a fost asta.

După o săptămână, pe drumul de țară a apărut o mașină veche.

Din ea a coborât mama lui.

Nu mai era femeia care stinsese lumina în acea seară rece. Părea mică. Obosită.