Camera a trecut încet peste gardul nou din lemn, vopsit într-un albastru curat, cum vezi prin satele din Maramureș.
Apoi s-a oprit pe prispa largă, cu mușcate roșii în ghivece și o bancă făcută din grinzi recuperate.
Reporterul nici nu știa ce să spună.
În urmă cu doi ani, locul acela era o groapă de gunoi. Acum arăta ca o gospodărie din poveștile bunicilor.
Andrei stătea în tăcere, cu mâinile aspre și crăpate, dar cu spatele drept.
Înăuntru mirosea a lemn proaspăt și a pâine coaptă.
Da, pâine.
Pentru că în colțul bucătăriei zidea el singur o sobă mare, cu plită. Învățase de la un bătrân din sat cum se face focul „cum trebuie”, fără să scoată fum, fără să crape lutul.
