A rămas în poartă, privind casa.

Nu a îndrăznit să intre.

Andrei a ieșit.

Au stat față în față câteva clipe care au părut ani.

„Am greșit…” a spus ea, cu vocea ruptă.

El a simțit cum i se strânge pieptul. Toate nopțile din gară. Toate iernile. Toate ușile închise.

Putea să-i trântească poarta.

Putea să plece.

Dar nu a făcut-o.

A deschis larg.

„Intră. E cald.”

Nu pentru că a uitat.

Ci pentru că, în sfârșit, avea puterea să aleagă.

În acea seară, la masa mică din bucătărie, au mâncat pâine caldă și ciorbă simplă de cartofi.

Fără reproșuri.

Fără țipete.

Doar liniște.

Casa de 25 de lei nu era un palat.

Nu avea marmură sau termopane scumpe.

Dar avea temelie.