Andrei a rămas nemișcat câteva secunde, dar în interiorul lui totul fierbea. A luat copilul din brațele Anei cu grijă și l-a lipit de piept. Micuțul s-a liniștit aproape imediat, de parcă simțea că, în sfârșit, cineva îl apără.

Ana s-a sprijinit de blat, tremurând.

— Du-te și odihnește-te, i-a spus Andrei încet.

Vocea lui era calmă, dar în ochi i se vedea hotărârea.

Apoi s-a întors spre sufragerie.

— Nu am glumit. Mâine plecați.

Tatăl lui a dat sonorul mai tare la televizor, ca și cum nu ar fi auzit.

— Hai, măi băiete, nu te mai umfla așa… suntem părinții tăi.

Dar Andrei nu mai era omul care tăcea și înghițea.

— Tocmai de asta ar trebui să vă fie rușine.

Camera a amuțit.