Mesajul vocal a început cu respirația lui grăbită.

Nu vorbea, gâfâia.

Apoi a izbucnit:

— Mamă, ce-ai făcut?!

Vocea lui nu mai avea aroganță. Nici siguranță. Era pentru prima dată când îl auzeam speriat.

Doamna Ana a pus telefonul pe masă și nici măcar nu s-a grăbit să-l asculte până la capăt.

A turnat ceai în două căni.

— Bea, mi-a spus liniștită.

Mâinile mele tremurau ușor.

— Ce mai e în dosarul ăla?

M-a privit lung, de parcă mă măsura.

— Adevărul, a zis simplu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

A doua zi dimineață, Igor era deja la ușa noastră.

N-am apucat nici să mă ridic din pat că a început să bată. Nu politicos. Cu pumnii.

— Deschide!

Vocea lui era schimbată. Tăioasă. Disperată.

M-am uitat la doamna Ana. Ea și-a pus liniștită halatul și s-a dus să deschidă.

Igor a intrat ca furtuna.

Nu s-a uitat la mine.

S-a dus direct la ea.

— Ai înnebunit? Știi ce-ai făcut?!

— Da, a răspuns calm.

— M-ai lăsat fără acces la conturi!

— Nu. Te-am oprit să mai furi.

Tăcere.

Am simțit cum aerul din cameră devine greu.

— Despre ce vorbești? a ridicat el vocea.

Atunci ea s-a dus la geantă și a scos o copie din dosarul albastru.

A pus-o pe masă.

— Despre asta.

Igor a răsfoit paginile. Din ce în ce mai repede.

Culoarea i s-a dus din față.

— Nu… asta nu e… nu ai cum…

— Sunt extrase de cont, a spus ea. Contracte. Transferuri făcute fără aprobarea mea. Bani scoși și duși în alte firme, pe numele unor prieteni de-ai tăi.

Am rămas fără cuvinte.

— Ai furat din propria familie, a continuat ea. Ani de zile.

Igor s-a uitat spre mine pentru prima dată.

Dar nu era furie în privirea lui.

Era frică.

— Nu înțelegi… eu doar… am mutat bani…

— Ai furat, a repetat ea. Și ai crezut că nimeni nu vede.

A tăcut.

Apoi s-a așezat pe scaun.

Pentru prima dată, Igor nu mai părea mare. Nu mai părea puternic.

Părea mic.