Maria nu a spus nimănui ce văzuse în acea zi.

Stătea pe banca din fața casei, cu mâinile în poală, și privea drumul prăfuit. În sat, viața mergea înainte. Oameni la câmp, copii cu bicicletele, bărbați la birt comentând fotbalul și politica.

Doar în casa ei timpul rămăsese oprit.

În trei ani, învățase să-și înghită lacrimile. Învățase să asculte fără să pară că ascultă. Învățase să observe cine evită privirea și cine vorbește prea mult.

El își făcuse o viață liniștită. Lucra la depozitul din orașul vecin, venea în weekenduri, saluta respectuos. Unii spuneau că e băiat bun, că lumea vorbește aiurea. Alții dădeau din umeri.

Dar Maria văzuse ceva.

Într-o după-amiază, pe când ducea colivă la cimitir, l-a zărit lângă Stejarul Bătrân. Nu era singur. Îngenunchease și scormonea în pământ, ca și cum ar fi căutat ceva ascuns.

Când a auzit pași, s-a ridicat brusc. În ochii lui nu era teamă. Era vină.

Atunci Maria a știut.

Nu avea dovezi. Nu avea martori. Doar o mamă îndurerată ar fi urlat. Dar ea era bunică. Și bunicile știu să aștepte.

A început încet.

A vorbit cu cine trebuia, unde trebuia. Nu la poliție. Acolo fusese degeaba. A vorbit cu oamenii. Cu cei care țin minte. Cu cei care știu să sape.

A strâns bani din pensia ei de 1.400 de lei. Puțin câte puțin. A vândut două găini, apoi un petic de pământ din spatele grădinii. A strâns aproape 6.000 de lei.

Și într-o zi, fără zarvă, au venit niște oameni cu un utilaj mic.