Recepția mirosea a parfum ieftin amestecat cu detergent proaspăt. Pașii lui răsunau în marmură, fiecare ecou parcă îi bătea direct în piept.

„Sunt la etajul trei,” i-a șoptit Ana, apropiindu-se de el. „Camera 307.”

Gheorghe a dat din cap. Nu avea nevoie de mai mult.

Liftul urca încet, parcă prea încet pentru cât de repede îi goneau gândurile. Își amintea fiecare seară în care băuse liniștit din paharul oferit de ea. Fiecare dimineață în care se trezea mai slăbit, mai nesigur.

Ușile liftului s-au deschis cu un sunet scurt.

Holul era liniștit. Prea liniștit.

Au mers încet până la ușă. Ana s-a oprit.

„De aici…” a spus ea, aproape fără glas.

Gheorghe a întins mâna și a atins clanța. Pentru o clipă, a ezitat. Nu din frică. Din durere.

Apoi a apăsat.

Ușa nu era încuiată.

S-a deschis ușor.

Vocea ei s-a auzit prima.

„Încă puțin și totul e al nostru…”

Un râs de bărbat i-a răspuns.

„Bătrânul nici nu știe ce-l lovește.”

Gheorghe a pășit înăuntru.

„Ba știe.”

Tăcerea a căzut ca un trăsnet.

Soția lui a scos un țipăt scurt.

„Gheorghe?! Tu… cum…”

„Nu sunt orb,” a spus el rar. „N-am fost niciodată.”

De fapt, vedea. Nu perfect, dar suficient. Medicamentele nu îi luaseră vederea complet. Doar o încețoșaseră… încet, zi de zi.

Și în seara aceea, nu băuse paharul.

Se uita acum direct la ei. La chipul ei palid. La bărbatul care se dăduse doi pași în spate.

„De cât timp?” întrebă el simplu.

Ea a încercat să spună ceva. N-a reușit.

Bărbatul a ridicat tonul.

„Ascultă, nu e ce crezi—”

„Ba exact asta e,” l-a tăiat Gheorghe.

A scos telefonul din buzunar și a apăsat un buton.