…Și, pentru prima dată după mulți ani, am simțit că nu mai trebuie să protejez pe nimeni.

Săptămâna aceea a fost liniștită la suprafață, dar înăuntru se pregătea furtuna.

În fiecare dimineață, Andreea cobora în bucătărie ca și cum ar fi fost deja stăpâna casei. Dădea ordine, muta lucruri, vorbea la telefon despre „proiecte”, „investitori”, „modernizare”. Radu o urma din umbră, fără coloană, fără voce.

Eu mă uitam și tăceam.

Seara mă duceam la grajd, la Fulger. Îl periam încet și îmi aminteam de Elena. De felul în care mă privea când îmi spunea să am răbdare. „Viața îi arată pe oameni exact așa cum sunt”, îmi zisese.

Și avea dreptate.