Îi amintea de satul ei, de zilele de duminică, când lumea se aduna la biserică în haine curate, iar mama ei o striga de la poartă.

Un nod i se puse în gât, dar și-l înghiți repede, amintindu-și de motivul pentru care era acolo: trebuia să reușească, pentru mama.

Zilele următoare, Lucia a început să învețe repede regulile casei Vlad.

Totul trebuia să strălucească, tacâmurile să fie așezate la milimetru, iar liniștea să nu fie deranjată.

Dar ceea ce o frapa cel mai tare era tăcerea aceea apăsătoare.

Gabriel se ținea mereu prin preajmă.

O urmărea din umbră, ascuns după ușă sau după scări, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu știa cum.
Lucia înțelese curând că băiatul nu putea auzi, dar îi văzu în ochi o inteligență vie, o curiozitate adâncă, o lume întreagă nerostită.