Andrei stătea nemișcat, cu ochii închiși, încercând chiar să-și controleze respirația ca să nu se dea de gol. Înăuntrul lui însă, tensiunea creștea tot mai mult, ca un zgomot surd care nu mai putea fi ignorat. A auzit ușa închizându-se, apoi vocea Ioanei în coridor. Vorbea aproape în șoaptă, dar în liniștea biroului fiecare cuvânt se auzea clar.

— Alo… dumneavoastră sunteți? Da… sunt eu… — vocea ei a tremurat pentru o clipă, apoi s-a stăpânit. — Nu se simte bine. Nu răspunde… da, i-am verificat pulsul… există, dar e foarte slab…

Corpul lui Andrei s-a încordat. Se aștepta la panică, poate la un apel la ambulanță. Dar ceea ce a auzit apoi l-a făcut să-și încleșteze maxilarul.

— Nu… nu pot chema medicii acum… dumneavoastră ați spus că, dacă se întâmplă ceva, să vă sun mai întâi pe dumneavoastră…

În interiorul lui parcă s-a rupt ceva. „Pe cine — dumneavoastră?..” i-a trecut prin minte, în timp ce un fior rece i-a străbătut spatele.

— Da, înțeleg… — a continuat Ioana și mai încet. — Doar că nu credeam că se va întâmpla atât de repede…

Andrei abia se abținea să nu deschidă ochii. Gândurile i se învârteau haotic. Cineva îi dăduse instrucțiuni? Cineva pregătise totul dinainte? Înseamnă că, în tot acest timp… ea nu fusese doar o simplă secretară?