Valeria nu mi-a răspuns imediat. A tras nasul, și-a strâns genunchii la piept și m-a privit cu acei ochi prea mari pentru lumea asta. Mă scana, mă cântărea, parcă încerca să vadă dincolo de costumul meu scump și fața mea obosită. Și în secunda aceea mi-am dat seama că verdictul ei conta mai mult decât cel al oricărui medic.

După câteva clipe, a rostit încet: „Dacă mă minți… fug.”

„Ai toată dreptatea să fugi”, am zis. „Și n-o să te opresc.”

M-am ridicat greu, iar ea m-a privit atent, ca să vadă dacă sunt în stare să merg. A venit lângă mine, dar păstra o distanță de doi pași, de parcă avea nevoie de aer ca să se simtă în siguranță. Am pornit împreună, eu cu pași grei, ea cu pași mici și iuți, prin aleile luminate slab ale cartierului.

Pe drum, am intrat într-un magazinaș alimentar. O bătrânică de la casă s-a uitat lung la noi, dar n-a zis nimic. Am luat câteva chifle calde, un suc de portocale și o pungă de covrigi. Când i-am pus chifla în mână, Valeria a mușcat din ea cu o disperare pe care n-o voi uita niciodată. Nici măcar n-a așteptat să ieșim din magazin.

Am simțit un nod în gât. Eu, omul care făcuse afaceri de milioane de lei fără să clipească, nu mai puteam înghiți o bucată de aer.

Am ajuns la mine acasă puțin după ora opt. Vila mea din Primăverii părea și mai mare decât de obicei, ca o carcasă goală în care doar ecoul mai locuia. Valeria s-a oprit în prag. „Aici… stai tu?” „Da.” „Și… eu?” „Dacă vrei.”

A pășit înăuntru timid, atingând cu vârfurile degetelor peretele holului, ca să se asigure că nu visează. Apoi s-a oprit brusc și s-a întors spre mine.

„N-o să mă dai afară mâine, nu?”

Întrebarea m-a lovit mai tare decât diagnosticul. „Nu”, am spus. „Nu te dau afară.”

I-am arătat camera de oaspeți, cu pat mare și lumini calde. Ea s-a așezat cu grijă pe margine, ca și cum patul s-ar fi putut supăra pe ea. Apoi m-a privit din nou, cu o seriozitate care nu avea ce căuta pe chipul unui copil.

„Și tu… unde dormi?”

„În camera de peste hol.”