Am trimis videoclipul mai departe.

Nu din răzbunare.

Ci din adevăr.

L-am trimis unei prietene jurnaliste. Apoi altora. În câteva ore, a ajuns unde trebuia.

Nu a trecut mult și telefonul a început să explodeze.

Mesaje. Apeluri. Necunoscuți.

Oamenii au văzut.

Au înțeles.

Au reacționat.

Nu cu ură.

Cu indignare.

Cu empatie.

Cu susținere.

Numele Veronicăi, atât de respectat în cercurile lor, a început să fie rostit altfel.

Nu cu admirație.

Cu rușine.

În două zile, lucrurile s-au schimbat complet.

Invitațiile au dispărut.

Prietenii „de familie” nu mai răspundeau.

Aparențele au început să se crape.

Alexandru a venit la ușa părinților mei.

L-am privit prin vizor.

Părea obosit. Mic.

Nu l-am lăsat să intre.

— Îmi pare rău, a spus.

— Și mie, i-am răspuns.

Dar nu mai era nimic de reparat.

Pentru că unele lucruri nu sunt greșeli.

Sunt alegeri.

Am închis ușa.

M-am întors în cameră, unde Lucia dormea liniștită.