Prima care a venit a fost mama.

A bătut scurt, nervos, de parcă ușa mea îi datora ceva. Am deschis. Stătea dreaptă, aranjată, cu paltonul bej pe care i-l cumpărasem anul trecut.

— Ai înnebunit? a spus fără salut. Ce înseamnă asta? Ne-ai lăsat de râs!

Nu i-am răspuns imediat. Am lăsat-o să intre, să vadă că nu e nimic spectaculos. O masă, un laptop, o cană de apă.

— Douăzeci și doi de milioane de lei, mamă, am spus calm. Atât v-am dat în 12 ani.

A râs scurt.