Alexandru Ionescu l-a privit pe Mihai câteva secunde, cu un zâmbet calm, aproape cald.

— Mă bucur că te văd din nou, Mihai.

Un murmur a străbătut parcarea.

Mihai a rămas nemișcat.

— Ne… cunoaștem? a întrebat el, ușor încurcat.

Alexandru a zâmbit mai larg.

— Acum doi ani, într-o hală veche din Pantelimon. Ploua prin acoperiș. Toți spuneau că trebuie demolată. Tu ai zis că se poate salva.

Privirea lui Mihai s-a schimbat.

Își amintea.

Un spațiu industrial abandonat. Pereți crăpați. Toată lumea îl considera o pierdere de bani.

— Era pentru un centru educațional… a murmurat Mihai.

— Era pentru primul nostru laborator pentru copii talentați din familii fără posibilități, a completat Alexandru. Toți consultanții mei spuneau să-l dărâmăm și să construim de la zero. Tu ai spus că structura e bună. Că trebuie doar pricepere și muncă serioasă.

Câteva capete s-au întors brusc spre Mihai.

— Ne-ai economisit peste două milioane de lei. Dar mai important… ai salvat clădirea aia. Acum, peste trei sute de copii învață acolo programare și robotică.

Liniștea devenise grea.

Alina părea că nu mai respiră.

— Și mai ții minte ceva? a continuat Alexandru.

Mihai a clătinat ușor din cap.

— La final, când ți-am spus că bugetul e limitat și că nu putem plăti orele suplimentare… mi-ai răspuns că nu contează. Că un loc unde copiii învață merită fiecare minut.

Ochii lui Andreea s-au mărit.

— Tati…?

Vocea lui Alexandru a devenit fermă.

— De atunci, te-am urmărit. În tăcere. Pentru că oameni ca tine sunt rari. Oameni care construiesc nu doar clădiri, ci șanse.

Logodnicul Alinei și-a lăsat mâna jos de pe cravată.

— Astăzi am venit aici pentru că fundația noastră lansează un nou proiect. Construim zece centre educaționale în toată țara. Și am nevoie de cineva care știe să transforme imposibilul în realitate.

A făcut o pauză.