Maria a strâns microfonul cu ambele mâini.

Pentru o clipă, părea emoționată.

Apoi vocea ei a răsunat clar în întreaga sală.

— Înainte să acceptăm orice cadou, credem că oamenii merită să cunoască adevărul.

Alina a clipit surprinsă.

— Maria, draga mea…

— Nu, vă rog. Acum este rândul nostru să vorbim.

Sala devenise atât de liniștită încât se auzea zumzetul instalației de aer condiționat.

Sofia a făcut un pas înainte.

— Toată viața noastră am auzit o singură poveste despre mama noastră. Nu de la tata. El niciodată nu a vorbit urât despre ea.

Am simțit un nod în gât.

Sofia a continuat.

— Ne-a spus doar că fiecare om face propriile alegeri și că trebuie să învățăm să trăim fără ură.

Alina încerca să zâmbească, dar expresia ei devenea tot mai rigidă.

— Fetele mele, eu am venit aici să repar…

— Să repari ce? a întrebat Maria.

Întrebarea a rămas suspendată în aer.

— Optsprezece ani fără telefoane? Optsprezece ani fără aniversări? Optsprezece ani fără o felicitare de Crăciun?

Alina a deschis gura, apoi a închis-o la loc.

Maria a continuat:

— Când eram mici și vedeam alte fete cu mamele lor, plângeam. Tata era cel care stătea lângă noi până adormeam.

Sofia a zâmbit ușor.

— Când am avut prima serbare, tata a lipsit de la serviciu ca să fie acolo.

— Când am avut febră, tata a stat treaz toată noaptea.

— Când ne era frică, tata era acolo.

— Când am reușit ceva, tata era primul care ne felicita.

Fiecare propoziție lovea mai puternic decât cea dinainte.

Am observat că directorul școlii privea în pământ.

Mai mulți profesori aveau ochii umezi.

Alina părea din ce în ce mai neliniștită.

— Eu am făcut greșeli, a spus ea. Eram tânără…

— Și noi am fost copii, a răspuns Sofia calm.

Pentru prima dată, nimeni nu a mai avut nimic de spus.

Sofia s-a întors către public.

— Astăzi nu vrem să vorbim despre cine a plecat.

Maria a zâmbit.