Liniștea a căzut peste salon ca o pătură grea. Nimeni nu îndrăznea să răspundă. Doamna Margareta a zâmbit forțat și a pășit înainte.

— Sunt sigură că vă referiți la… nora mea. E ocupată. Se odihnește.

Alexandru Valmonte a privit-o lung. Privirea aceea a făcut-o să înghită în sec.

— Nu. Elena nu se odihnește niciodată când e vorba de alții. O cunosc prea bine.

S-a întors spre unul dintre ospătari.

— Arată-mi bucătăria.

Un murmur neliniștit a străbătut invitații. Ușa bucătăriei s-a deschis.

Elena era acolo, cu șorțul murdar, cu mâinile roșii de detergent. A ridicat privirea și a încremenit.

Alexandru Valmonte s-a apropiat încet. A privit-o. Apoi… s-a pus în genunchi.

— Prințesa mea — a spus cu o voce tremurată.

Farfuria i-a scăpat Elenei din mână și s-a spart.

— Tată…

Doamna Margareta a simțit că i se taie picioarele. Alexandru s-a ridicat și s-a întors spre invitați.

— Vă prezint pe Elena Valmonte. Moștenitoarea familiei noastre. Fata care a ales să trăiască simplu, departe de averi și putere.

A privit-o pe Margareta.