Bărbatul din mașină s-a apropiat repede de ei, ținându-și haina peste cap ca să se apere de ploaie.
— Domnule Rusu, îmi pare rău… chiar nu știam că lucrurile au ajuns până aici.
Florin l-a privit atent.
— Cine sunteți?
— Mă numesc Adrian Dumitrescu. Sunt avocat.
Carmen a strâns mai tare mânerul valizei.
— Avocat? Pentru cine?
Bărbatul a aruncat o privire spre plicul galben.
— Pentru dumneavoastră… dacă acel plic este ceea ce cred eu că este.
Florin a scos plicul încet.
Era vechi, cu colțurile îndoite.
Dar sigiliul era încă intact.
Adrian a inspirat adânc.
— Domnule Rusu… dumneavoastră sunteți singurul moștenitor legal al terenului pe care este construit acum întregul cartier de la marginea orașului.
Carmen a clipit, neînțelegând.
Florin nu a spus nimic.
Avocatul a continuat:
— În urmă cu treizeci de ani, tatăl dumneavoastră a lăsat acel teren în proprietatea familiei. Dar nimeni nu a revendicat documentele oficiale.
A arătat spre plic.
— Până când am descoperit testamentul original.
Ploaia continua să cadă peste stradă.
Adrian a spus calm:
— Terenul acela valorează astăzi peste 20 de milioane de euro.
Carmen a dus mâna la gură.
— Dumnezeule…
Florin a privit spre casa din spatele lor.
Casa din care tocmai fusese dat afară.
— Copiii mei nu știu nimic despre asta.
— Nu, a spus avocatul. Dar vor afla mâine.
Florin a rămas tăcut câteva secunde.
Apoi a spus ceva care l-a făcut pe avocat să ridice sprâncenele.
— Atunci mâine o să aflăm și noi ceva.
— Ce anume?