În afara serviciului, viața mea nu e mai grozavă. Stau într-un apartament mic, într-un bloc vechi din Rahova. Vopseaua cade de pe pereți, centrala face zgomote dubioase, iar câinele vecinului latră la orice oră.
Seara mănânc shaorma de la colț, mai deschid laptopul și trimit cât pot mamei mele din Vaslui. Are 62 de ani și locuiește singură în casa veche a familiei, la marginea orașului.
Tata a fost mecanic auto. A muncit până când corpul lui a cedat. Anul trecut a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. Facturile medicale au început să curgă. Am plătit cât am putut, dar nu era niciodată suficient. Când a murit, datoriile au rămas.
Am făcut împrumuturi, am golit carduri, am făcut tot ce am putut ca mama să nu piardă casa. Acum aveam datorii de peste 200.000 de lei. Numărul ăsta îmi apăsa constant mintea.
Cu două săptămâni înainte să înceapă totul, proprietarul mi-a lăsat o notificare de evacuare. Trei luni de chirie restante. Fără negocieri.
Am încercat freelancing, mi-am vândut aparatul foto, am scris chiar și foștilor colegi de facultate.
Răspunsurile au fost aceleași:
„Îmi pare rău, frate…”
În dimineața aceea de luni eram la limită.
Am ajuns devreme la birou, cu capul greu. Inbox-ul era plin: facturi, avertismente, notificări. Totul se prăbușea.
Apoi a apărut un e-mail nou:
„Vino la biroul meu. Ora 9:00.”
