Elena ridică încet privirea spre el. Nu spuse nimic, dar în ochii ei se citea o siguranță care îl făcu pe sergent să se oprească brusc. În tăcerea aceea tensionată, se auzi doar zumzetul unui neon care pâlpâia neregulat.

— Hai, vorbește, zise Mănescu, sprijinindu-se de birou. Ce crezi, că dacă te uiți așa la mine, o să-mi fie milă?

Elena își întoarse ușor încheieturile, simțind cum metalul rece îi atinge pielea. Zâmbi, abia vizibil.
— Nu vreau mila nimănui, răspunse calm. Doar un pahar cu apă, dacă nu e prea mult.

Replica ei îl irită. Ridică vocea.

— Aici întreabă doar cine are dreptul, nu cine e în cătușe!

Unul dintre polițiști chicoti din spate. Dar râsul lui se stinse repede când telefonul fix de pe birou începu să sune insistent. Sergentul ridică receptorul cu o grimasă.

— Secția centrală, Mănescu la aparat.

Vocea de la celălalt capăt îl făcu să încremenească. Fața i se albi pe loc.

— Cum?… Ce spuneți?… Judecătoarea cine?…

Toți ochii se întoarseră spre Elena. Ea nu se mișcă, doar privi calm scena. Mănescu închise telefonul încet, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l spargă.

— Dez… dezlegați-o imediat, porunci el cu voce scăzută.

Polițistul de lângă el rămase cu cheia în aer.

— Cum adică? E suspectă, n-aveam ordin…

— Fă ce-ți spun, Andrei! E judecătoarea Elena Radu… de la Înalta Curte.