— O să răcească — a spus Iulian încet. — Ar trebui să o luăm.

 

— Nu.

 

— Domnule…

 

— Trebuie să văd ce face când nu o ajută nimeni.

 

Iulian a strâns volanul, dar n-a mai spus nimic.

 

Alexandru continua să o privească pe Marisa. La început vrusese să o testeze. Să-i măsoare disciplina, rezistența, punctualitatea. Dar cu fiecare stradă parcursă, testul începea să semene mai puțin cu o metodă și mai mult cu o cruzime.

El era uscat.

Ea nu.

El era la căldură.

Ea tremura.

El putea să-i schimbe dimineața cu un singur cuvânt.

Și nu o făcea.

Dintr-odată, o imagine veche i-a lovit memoria: adidașii albi ai mamei lui, puși lângă ușă, plini de ziare ca să se usuce. Alexandru avea cinci ani atunci. Nu înțelegea de ce mama lui venea atât de obosită de la schimbul de noapte de la fabrica de conserve.

Mai târziu făcuse calculele: când autobuzul nu circula, mergea peste 12 kilometri pe jos ca să nu-și piardă locul de muncă.

Nu se plânsese niciodată.

Doar mergea.

Pentru că el trebuia să mănânce.

Alexandru a înghițit în sec.

La 8:51, Marisa a ajuns la sediul Munteanu Logistics. Cu nouă minute înainte de interviu.

A intrat lăsând urme ude pe podeaua de marmură și a căutat imediat toaleta.

S-a încuiat într-o cabină, și-a scos documentele și a verificat că sunt intacte. Apoi și-a schimbat adidașii cu pantofii, și-a stors sacoul deasupra chiuvetei, și-a prins părul cât a putut de bine și s-a uitat în oglindă.

Nu arăta perfect.

Arăta obosită, palidă și udă.

Dar era încă în picioare.

A scos hârtia Sofiei, a citit-o încă o dată și a pus-o la piept.

Când a ieșit din baie, nu știa că, la etajul paisprezece, Alexandru Munteanu tocmai îi spusese șefei de la resurse umane:

— Claudia, vreau să fiu prezent la interviul Marisei Ionescu.

S-a făcut liniște la telefon.

— Domnule, dumneavoastră nu participați la interviuri de nivelul acesta.

Alexandru s-a uitat pe geam spre intrarea clădirii.

— Astăzi da.

Când Marisa a intrat în sala de interviu, primul lucru pe care l-a observat a fost liniștea.

Nu liniștea normală a unui birou elegant.

Ci aceea în care oamenii așteaptă ceva.

Claudia, directoarea de resurse umane, i-a zâmbit politicos.

— Doamna Ionescu, luați loc.

Marisa s-a așezat atent, încercând să nu lase urme de apă pe scaun.

Abia atunci l-a văzut.

Bărbatul de la capătul mesei.

Costum gri închis.

Ceas discret.

Privire rece.

Și ceva ciudat de familiar în felul în care o privea.

— Bună dimineața, a spus el calm. Alexandru Munteanu.

Inima Marisei a tresărit.

Știa cine era.

Toată lumea din domeniu știa.

A încercat să-și ascundă emoțiile.

— Bună dimineața.

Alexandru a privit câteva secunde dosarul ei fără să-l deschidă.

— Ați ajuns la timp.

— Da.

— Cu dificultate, presupun.

Marisa a ezitat.

— Transportul nu circula în zona mea.

El a încuviințat încet, de parcă știa deja.

Și chiar știa.

Interviul a început simplu.

Experiență.

Programe de logistică.

Coordonare de trasee.

Gestionarea întârzierilor.

Marisa răspundea clar, fără să încerce să impresioneze inutil.

Dar Alexandru nu părea interesat doar de competențe.

O studia.

— De ce ați rămas fără loc de muncă paisprezece luni?

Claudia a ridicat privirea discret, de parcă întrebarea fusese prea directă.

Marisa însă nu s-a ofensat.

— Pentru că după divorț am rămas fără locuință și fără ajutor pentru copil. În primele luni am acceptat orice program. Dar multe firme voiau disponibilitate totală și ore suplimentare imposibile pentru o mamă singură.

— Și totuși continuați să aplicați.

— Da.

— De ce?

Marisa și-a coborât privirea pentru o secundă.

Apoi a spus simplu:

— Pentru că fiica mea încă mă privește ca și cum pot rezolva orice.

În cameră s-a făcut liniște.

Alexandru și-a încleștat ușor maxilarul.

Exact așa îl privea și mama lui pe el când era copil. De parcă oboseala nu avea voie să existe.

Claudia a schimbat subiectul.

— Cum reacționați sub presiune?

Marisa aproape că a zâmbit.

— Cred că dimineața asta e un răspuns suficient.

Pentru prima dată, Alexandru a râs scurt.

Nu din politețe.

Sincer.

La finalul interviului, Claudia a început să strângă documentele.

Dar Alexandru a ridicat mâna.

— Mai am o întrebare.

Marisa s-a uitat spre el.

— Dacă nimeni nu v-ar fi oferit vreodată o șansă, cât ați fi continuat să încercați?

Ea a rămas tăcută câteva secunde.

— Până când fiica mea ar fi fost suficient de mare încât să mă vadă renunțând. Și nu voiam să învețe asta de la mine.

Cuvintele au rămas suspendate în aer.

Alexandru s-a uitat pe geam.

Ploaia încă lovea geamurile clădirii.

Și, pentru prima dată după mulți ani, și-a amintit perfect chipul mamei lui intrând în casă udă leoarcă și spunând că totul e bine, chiar și atunci când nu era.

A închis dosarul Marisei.

— Vă mulțumim. Puteți merge acasă.

Marisa a încuviințat și s-a ridicat.