În secunda următoare, femeia cu ochelarii negri a smuls-o pe Ana de braț atât de tare, încât fetița aproape a căzut.

— Terminați cu prostiile astea! a izbucnit ea. Copilul are imaginație.

Dar nimeni nu mai râdea.

Curtea școlii, care cu câteva minute înainte era plină de muzică, baloane și copii care alergau, devenise tăcută. Până și părinții care filmau pentru Facebook coborâseră telefoanele.

Am făcut instinctiv un pas în fața Anei.

— Cred că ar trebui să chemăm poliția.

Femeia m-a privit rece.

— Pentru ce? Pentru niște vorbe de copil?

Dar Maria încă ținea punga în mâini și tremura.

Mirosul era greu. Înțepător. De parcă haina aceea fusese ținută zile întregi într-un loc umed și închis.

Ana plângea în tăcere.

— Nu vreau să merg cu ea… a șoptit.

Doamna Elena s-a apropiat încet.

— Ana, unde este mama ta?

Fetița și-a mușcat buza.

— În pivniță…

Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării.

Femeia a izbucnit imediat:

— Minte! Tatăl ei e plecat în Germania, iar sora mea are probleme psihice! Eu am grijă de copil!

Dar ceva nu se lega.

Ana tremura prea tare.

Prea multă frică pentru o simplă ceartă de familie.

În câteva minute au apărut doi polițiști locali chemați de unul dintre tați. Femeia devenise agitată. Se uita întruna spre poartă, ca și cum calcula dacă poate să fugă.

Unul dintre polițiști s-a aplecat spre Ana.

— Puiule, ce e în pivniță?

Fetița a început să plângă mai rău.

— Mama… nu se mai ridica… și tanti Lidia a zis că dacă spun ceva, mă duce la casa de copii…

Femeia a făcut brusc un pas înapoi.

— Nu mai ascultați copilul! Nu știe ce vorbește!

Dar deja era prea târziu.

Polițiștii au cerut adresa.