Nu contează ce scrie acolo.”

Vocea mi-a tremurat puțin, dar nu m-am oprit.

„Pentru mine, tata e omul care m-a crescut. Care m-a ținut în brațe când aveam febră. Care m-a dus la școală, care a muncit până i-au crăpat mâinile ca să nu-mi lipsească nimic.”

Am strâns hârtia în pumn.

„Nu ai dreptul să vii acum, după 22 de ani, și să-mi spui cine sunt.”

Mama… sau femeia din fața mea… a clipit de câteva ori. Zâmbetul i s-a stins încet.

„Darius, eu—”

„Nu,” am spus ferm. „Tu ai plecat. Ai ales să nu fii mamă. Asta nu se schimbă cu o hârtie.”

Tata stătea nemișcat lângă mine. Îi tremurau mâinile, dar nu spunea nimic.

Am făcut un pas spre el.

„Pentru mine, tu ești tata. Și asta nu o poate schimba nimeni.”

Atunci l-am văzut. Prima lacrimă i-a curs pe obraz.

Omul ăsta, care nu plânsese nici când și-a pierdut locul de muncă, nici când nu aveam bani de facturi… acum plângea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

Femeia a încercat din nou.

„Darius, am greșit… eram tânără… nu știam ce fac—”

„Și acum știi?” am întrebat.

A tăcut.