În sac, învelit într-o pătură subțire, murdară de noroi și sânge uscat, era unnou-născut.

Un copil. Atât de mic, încât palma lui Andrei îl putea acoperi aproape în întregime. Fața îi era vineție de frig, buzele tremurau, iar respirația era slabă, sacadată.

Pădurarul a simțit cum i se înmoaie genunchii.

A lăsat sacul jos, s-a aplecat imediat și a pus urechea lângă pieptul copilului. Inima bătea. Slab, dar bătea.

„Doamne…”, a șoptit el, cu vocea spartă.

Puiul de ciobănesc s-a apropiat, scâncind încet, și și-a lipit boticul ud de mâna lui Andrei, de parcă îl ruga să nu lase copilul.

Fără să mai stea pe gânduri, pădurarul și-a scos haina groasă, a înfășurat copilul cu grijă și l-a strâns la piept. Cu cealaltă mână a luat puiul și a fugit spre mașină.