Am luat hârtia din mâna lui.

Am citit.

Și atunci am înțeles.

Nu era niciun drept real. Nicio proprietate transferată. Doar o hârtie făcută pe genunchi, fără valoare legală, plină de termeni pompoși.

Am râs scurt.

„Asta?” am ridicat foaia. „Cu asta ai vrut să-i scoți pe ai mei din casă?”

Daniel a încremenit.

„E nulă. Zero. N-are nicio valoare.”

Claudia s-a albit la față. „Nu se poate…”

„Ba se poate,” am spus. „Și mai e ceva.”

Am scos telefonul.

„Alo? Bună ziua. Aș vrea să trimit un echipaj. Da… cineva a încercat să evacueze ilegal niște proprietari din propria locuință.”

Daniel a făcut un pas înapoi.

„Stai, nu e nevoie de—”

„Ba este.”

În zece minute, liniștea de la mare a fost spartă de sunetul unei mașini de poliție.

Discuțiile au fost scurte.

Foarte scurte.

Când au plecat, Daniel nu mai avea zâmbetul ăla sigur pe el. Iar Claudia nu mai evita privirea — dar nici nu mai avea ce spune.

Au plecat.

Fără scandal.

Fără explicații.

Doar cu realitatea în față.

Seara, stăteam pe terasă cu ai mei. Mama făcuse cafea, tata privea marea.