Andrei zâmbea.

Apoi a ridicat voalul.

Și lumea mea s-a rupt în două.

Laura.

Vie.

Am simțit că mi se oprește inima.

Eva m-a privit speriată.

— Tati… de ce plângi?

Laura s-a uitat direct la mine.

Și în clipa aceea am văzut același șoc în ochii ei.

Paloarea i-a acoperit fața.

A făcut un pas în spate.

Andrei s-a încruntat imediat.

— Ce se întâmplă?

Nimeni nu înțelegea.

Doar noi doi.

Eu nu mă mai puteam mișca.

Cinci ani.

Cinci ani în care o plânsesem.

Cinci ani în care fiica noastră dormise cu poza ei sub pernă.

Cinci ani în care crezusem că e moartă.

Iar ea stătea acum în rochie de mireasă în fața celui mai bun prieten al meu.

— Laura… am șoptit.

Eva a încremenit.

— Mami?

Toată sala a amuțit.

Laura a început să tremure.

Andrei se uita când la mine, când la ea.

— Voi… vă cunoașteți?

Am râs.

Un râs scurt și distrus.

— E soția mea.

Un val de șoc a trecut prin sală.

Andrei a făcut un pas în spate.

— Ce?!

Laura izbucnise deja în plâns.