Directorul s-a întors spre Emilia, iar tăcerea din atriu era aproape dureroasă.

— Numele tău? — a întrebat el.

— Emilia Călinescu, domnule. Aveam interviu la departamentul financiar.

Mihai Tomescu a zâmbit abia perceptibil.

Un murmur s-a auzit în jur, urmat de o liniște apăsătoare. Emilia a rămas fără cuvinte.

— Dar… domnule, nici măcar nu știeți dacă sunt potrivită…

— Știu destul, — a spus el. — Ai făcut ceea ce ceilalți n-au avut curajul. Ai ales omul, nu imaginea. În compania mea, asta valorează mai mult decât orice diplomă.

Câteva ore mai târziu, când toată agitația s-a risipit, Emilia stătea în biroul ei nou, privind prin geamul uriaș orașul care sclipea în lumina apusului. Încă nu putea crede ce se întâmplase.

Pe birou era un bilet mic, scris de mână, cu o caligrafie elegantă:

„Curajul nu se măsoară în decizii mari, ci în gesturile mărunte făcute când nimeni nu se uită.”