A doua zi, întreaga companie vorbea doar despre „fata care l-a salvat pe tatăl directorului”. Unii o priveau cu invidie, alții cu respect. Dar Emilia nu se simțea o eroină. Simțea doar că a făcut ceea ce era firesc.

În pauza de prânz, bătrânul a venit s-o vadă. Avea un zâmbet cald și o plasă mică în mână.

— Ți-am adus plăcinte făcute de mine. E felul meu de a mulțumi.

Ea a zâmbit larg, emoționată.

— Mulțumesc, domnule Tomescu. Nu trebuia…

— Ba da, — a spus el. — Puțini oameni mai aleg inima înaintea interesului. Ține minte, fată dragă, lumea te va judeca mereu după aparențe. Dar adevărata valoare iese la iveală doar atunci când nu urmărești nimic în schimb.

Cuvintele lui i-au rămas întipărite în minte. În lunile următoare, Emilia a crescut repede în companie. Nu pentru că era „favorita șefului”, cum spuneau unii, ci pentru că își făcea treaba cu sufletul deschis și cu respect pentru oameni.

Iar într-o zi, când o tânără stagiara s-a împiedicat în atriu și a vărsat o tavă întreagă de cafele, Emilia a fost prima care s-a aplecat să o ajute. Și atunci și-a dat seama că lecția cea mai importantă pe care o primise nu fusese despre carieră… ci despre omenie.