— Ce se întâmplă aici? — vocea lui Mihai Tomescu era calmă, dar tăioasă ca o lamă.
Nimeni nu a răspuns. Doar pașii lui se auzeau pe marmura lucioasă, apropiindu-se. Emilia și-a dat seama că toată lumea o privea, de parcă ar fi comis o crimă.
— Domnule Tomescu, — a spus ea tremurând, — bătrânul a căzut. L-am ajutat doar să se ridice.
Directorul și-a îndreptat privirea spre bătrân. Ochii i s-au înmuiat pentru o clipă.
— Tată, ești bine?
O rumoare a trecut prin mulțime. Emilia a simțit cum i se înmoaie genunchii. Tată? Bătrânul era… tatăl directorului general?
Toți cei care râseseră sau o judecaseră s-au schimbat la față. Femeia de la recepție și-a acoperit gura, iar bărbatul care făcuse gluma cu „sinuciderea profesională” s-a retras încet.
— Da, Mihai, sunt bine, — a spus bătrânul, ridicându-se cu ajutorul Emilei. — Datorită acestei fete. Dacă nu era ea, cine știe cum ajungeam acasă.