— Trei zile. Atât. Te țin până se potolește viscolul. Mâncare, căldură, pat. După asta pleci.

Sofia a dat din cap repede.
— Accept. Orice.

El s-a ridicat, scârțâind podeaua sub pașii grei.
— Dar e o condiție. Trei zile faci ce-ți spun eu. Ajuți la ce e de făcut. Nu pleci nicăieri fără mine. Și nu pui întrebări.

Cuvintele „ești a mea” nu le-a rostit, dar au plutit între ei. Sofia a simțit un fior, dar n-a avut de ales.
— De acord.

Prima zi a fost despre supraviețuire. Dorin i-a pus o cană de ceai fierbinte în mână, i-a întins haine uscate, largi, care miroseau a fum. A mâncat o supă groasă, de cartofi și afumătură, cum nu mai mâncase de mult. Fiecare lingură o lega de viață.

A doua zi, furtuna încă ținea. Dorin a scos-o afară doar cât să adune lemne. I-a arătat cum să țină securea, cum să nu-și lovească picioarele. N-a ridicat tonul, n-a pus mâna pe ea. Doar indicații scurte, clare.

Sofia a început să-l privească altfel. Sub asprime era ordine. Sub tăcere, grijă. Seara, au stat amândoi lângă foc, fiecare cu gândurile lui. Ea i-a spus, cu voce joasă, despre mamă, despre tatăl vitreg, despre casa pierdută. Dorin n-a comentat. Doar a strâns cana mai tare.

A treia zi, cerul s-a limpezit. Zăpada scânteia. Drumul spre vale se vedea. Sofia a simțit un nod în gât.