— Medicul mi-a zis să stau jos cât pot. Dar n-am vrut să explic. Nu trebuie să dai explicații pentru fiecare lucru.

Un val de rușine a trecut prin autobuz ca un fior rece. Femeia și-a coborât privirea. Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus. Un domn în vârstă s-a ridicat imediat.

— Tinere, ia locul meu. Eu cobor peste două stații.

Altă femeie a făcut loc copiilor pe scaunul ei.

— Stați aici, puișorilor.

Atmosfera se schimbase complet. Din judecată, în grijă. Băiatul a încercat să refuze.

— E în regulă, stau în picioare.

Dar i s-a făcut brusc rău. A închis ochii o clipă și a strâns bara mai tare.

Mama a făcut un pas spre el, instinctiv.

— Îmi pare rău… n-am știut.

El a dat ușor din cap.

— N-aveați de unde să știți.

Vocea nu îi tremura, dar ochii da.

Autobuzul a oprit la următoarea stație. Câțiva pasageri au coborât grăbiți, făcând loc. Un bărbat a coborât și a chemat ambulanța, deși băiatul spunea că nu e nevoie.

Mama și-a așezat copiii pe scaun și a rămas în picioare lângă el.

— Cum îl cheamă? pe fratele tău… a întrebat încet.

— Vlad.

— Să-i dea Dumnezeu sănătate.

Băiatul a zâmbit pentru prima dată.

Când ambulanța a ajuns, doi paramedici au urcat rapid. L-au ajutat să coboare. Înainte să iasă, s-a întors o clipă.

Privirile din autobuz nu mai erau pline de reproș.

Erau pline de respect.