În subteran se născuseră copii.

Copiii acelor copii.

Unii nu văzuseră niciodată cerul.

O fată de doisprezece ani a început să țipe când a simțit ploaia pe piele pentru prima dată.

Un băiat a leșinat când a văzut traficul din Brașov.

Medicii și psihologii lucrau fără oprire.

Mulți dintre supraviețuitori nu suportau lumina naturală.

Dormeau sub paturi.

Refuzau oglinzile.

Se speriau de telefoane și televizoare.

Dar adevăratul șoc a venit când anchetatorii au verificat arhivele vechi.

În 1989 existaseră indicii.

Mai mulți copii din sate vecine spusese că au văzut profesorul după dispariție.

Un pădurar raportase urme de fum într-o zonă izolată.

Totul fusese ignorat.

Pentru că autoritățile de atunci concluzionaseră rapid că grupul murise în munți.

Roman nu putea dormi după cazul acela.

În fiecare noapte îi reveneau în minte desenele de pe pereți.

Soarele desenat de copii care nu-l mai văzuseră de zeci de ani.

Într-o dimineață, a mers din nou la Lia.

Ea stătea pe o bancă în curtea centrului medical, ținând fața ridicată spre lumină.

Ca și cum încă învăța să trăiască afară.

Roman s-a așezat lângă ea.

— De ce ai fugit acum?

Lia a rămas tăcută mult timp.

Apoi a spus:

— Pentru că băiatul meu împlinea cincisprezece ani.

Roman a întors capul spre ea.

— Și?

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.