Primul care a ieșit din întuneric a fost un bărbat cu părul complet alb.

Mergea greu.

Foarte greu.

De parcă uitase cum se merge pe pământ adevărat.

Salvatorii au crezut inițial că este unul dintre profesorii dispăruți.

Dar când l-au întrebat cine este, omul a răspuns cu o voce răgușită:

— Mă cheamă Adrian… am șaptesprezece ani.

Toți au încremenit.

Bărbatul avea peste cincizeci.

Dar în mintea lui timpul se oprise.

Apoi au început să iasă și ceilalți.

Unul câte unul.

Scheletici.

Palizi.

Cu haine cusute din bucăți diferite de materiale vechi.

Unii plângeau când vedeau lumina.

Alții se ascundeau speriați de elicoptere și sirene.

O femeie ieșită dintre stânci ținea strâns de mână un băiat de aproximativ paisprezece ani.

— E fiul meu, a spus ea tremurând.

Anchetatorii s-au uitat șocați unii la alții.

Femeia dispăruse la șaisprezece ani.

Roman Marinescu a coborât personal în tunel câteva ore mai târziu.

Pasajul era îngust și umed, ducând spre o rețea uriașă de galerii subterane.

Nu era o peșteră naturală obișnuită.

Cineva locuise acolo.

Mult timp.

Existau încăperi improvizate.

Paturi făcute din lemn.

Rezervoare cu apă.

Conserve expirate de zeci de ani.

Și desene pe pereți.

Sute de desene.

Făcute de copii.

Case.

Soare.

Pădure.

Și mereu aceeași figură întunecată.