Un bărbat fără chip.

Roman simțea cum i se răcește pielea.

Lia stătea într-un scaun cu rotile la intrare când el a ieșit.

— Cine v-a ținut acolo?

Femeia a închis ochii.

— La început a fost unul singur.

— Cine?

Buzele ei au început să tremure.

— Profesorul de sport.

Roman a rămas nemișcat.

Profesorul dispăruse împreună cu elevii în 1989.

Fusese considerat victimă.

Lia continua cu voce slabă:

— Ne-a spus că afară muriseră toți. Că pădurea e contaminată. Că dacă ieșim, murim și noi.

Anchetatorul simțea că nu mai respiră normal.

— Și voi l-ați crezut?

Lia a râs scurt.

Un râs gol.

— Eram copii.

În primele luni, profesorul îi ținuse ascunși folosind frica.

Apoi folosise foamea.

Bătea pe oricine încerca să fugă.

Le spunea că familiile îi abandonaseră.

Că nimeni nu îi caută.

Unii copii muriseră în primii ani din cauza bolilor și lipsei de medicamente.

Pe măsură ce timpul trecea, cei rămași începuseră să trăiască acolo ca într-o lume separată.

Fără calendare.

Fără școală.

Fără noțiunea timpului.

Iar partea care i-a îngrozit cel mai tare pe anchetatori a venit după.

Profesorul murise acum aproape zece ani.

Dar nimeni nu plecase.

Roman a întrebat încet:

— De ce?

Lia și-a ridicat ochii spre el.

Ochii unui om distrus de prea mult întuneric.

— Pentru că după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.