Primele cadre păreau scoase dintr-o viață obișnuită.

Holul luminat slab. Bucătăria în dezordine. Copiii alergând dintr-o cameră în alta.

Apoi a dat filmul înapoi, cu câteva zile, căutând ceva anume.

Și a văzut-o.

Mariana.

Stătea rigidă în mijlocul sufrageriei, cu brațele strânse la piept, în timp ce David plângea lângă masă. Sofia încerca să intervină, dar fusese redusă la tăcere dintr-o simplă mișcare a mâinii. Înregistrarea surprindea totul, limpede.

„Nu mai dramatizați. Tatăl vostru muncește pentru voi. Ar trebui să învățați să apreciați.”

Tonul era tăios, fără urmă de căldură.

Andrei a simțit cum i se strânge stomacul.

A mai dat înainte.

Altă zi, alt moment.

Iulia încerca să-i liniștească pe copii la masă, vorbind calm, aproape șoptit. Mariana a intrat brusc și i-a luat farfuria din mâini.

„Nu îi mai îndulci. Așa cresc dependenți.”

Iulia a înlemnit. Nu a răspuns. Doar a rămas acolo, cu umerii lăsați.

După ce Mariana a ieșit, s-a întors imediat la copii și le-a șters lacrimile, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Andrei a continuat să deruleze.

O altă seară.

Vocea Marianei la telefon, rece, calculată:

„Domnul Andrei lipsește des. Copiii sunt greu de gestionat. Fata nouă nu se descurcă. Probabil nu va rezista mult.”