Ana a simțit cum i se face pielea de găină.

A desfăcut plicul. Înăuntru era o declarație. Nume, date, semnături. Ochii i s-au oprit pe un nume cunoscut.

Era numele fostului ei șef.

A început să citească mai repede. Documentele vorbeau despre o rețea de înșelăciuni, despre acte false, despre bani ascunși… și despre cine fusese folosit drept țap ispășitor.

Ea.

Mâinile îi tremurau. Toți anii pierduți. Toate nopțile în care strigase că e nevinovată. Toate privirile care o judecaseră.

A deschis caietul. Era scrisul bunicului ei.

„Dacă citești asta, înseamnă că n-am apucat să termin ce am început. Știu că ești nevinovată. Am găsit dovezi, dar nu am avut cui să le dau. Oamenii ăștia sunt periculoși…”

Ana a izbucnit în plâns. Lacrimile îi cădeau pe pagini.

Nu fusese singură. Niciodată.

Bunicul ei luptase pentru ea până la capăt.

Și acum îi lăsase cheia.

În acea noapte, în peștera rece, lângă un foc mic, Ana nu mai era femeia învinsă care plecase de la închisoare. În ochii ei apăruse ceva nou.

Hotărâre.

A doua zi dimineață, a coborât în sat. Nu s-a mai ferit. A mers direct la poliție.