Și stickul.

Unul dintre agenți s-a uitat la mama. „Doamnă, ați declarat săptămâna trecută că proprietatea vă aparține.”

Mama a deschis gura. A închis-o.

Andreea încerca să zâmbească. „A fost o neînțelegere.”

„O neînțelegere e când greșești ora”, am spus calm. „Nu când spui că nu-ți cunoști sora.”

Liniștea din curte era mai grea decât orice țipăt.

Radu nu mai părea sigur pe el. Se uita când la mine, când la polițiști.

Unul dintre agenți a fost clar: „Aveți la dispoziție zece minute să părăsiți proprietatea. Dacă reveniți fără acordul proprietarului, se consideră violare de domiciliu.”

Cuvintele au căzut apăsat.

Violarea de domiciliu.

Mama m-a privit atunci, pentru prima dată fără teatru. Fără public. Doar ea și eu.

„Chiar faci asta?” a întrebat.

„Nu eu am început”, am răspuns.

Au strâns lucrurile în grabă. Fără râsete. Fără muzică. Fără luminile aprinse.

Când mașinile lor au ieșit pe poartă, am rămas singură în curte.

Vântul mișca ușor apa lacului. Becurile încă atârnau deasupra terasei, stinse.

Am intrat în casă și am închis ușa în urma mea.

Nu era victorie zgomotoasă.

Nu era răzbunare dulce.