Au spus că nu mă voi căsători niciodată. În patru ani, doisprezece bărbați s-au uitat la scaunul meu cu rotile și au plecat. Dar ce s-a întâmplat în continuare i-a surprins pe toți, inclusiv pe mine.

Numele meu este Elellanar Whitmore și aceasta este povestea despre cum societatea m-a respins și cum am găsit o iubire atât de puternică încât a schimbat istoria.

Virginia, 1856. Aveam 22 de ani și eram considerată o cauză pierdută. Picioarele mele fuseseră inutile de când aveam opt ani. Un accident de călărie mi-a zdrobit coloana vertebrală și m-a blocat în scaunul cu rotile din mahon comandat de tatăl meu.

Dar nimeni nu a înțeles. Nu scaunul cu rotile m-a împiedicat să mă căsătoresc. Eu eram povara. O femeie care nu-și putea însoți soțul la petreceri. O persoană care se presupunea că nu putea avea copii, nu putea conduce o gospodărie, nu putea îndeplini niciuna dintre responsabilitățile așteptate de la o soție din Sud.

Douăsprezece cereri în căsătorie aranjate din partea tatălui meu. Douăsprezece refuzuri, fiecare mai crud decât precedentul.

„Nu poate merge la altar.” „Copiii mei au nevoie de o mamă care să-i urmărească.” „Care este rostul dacă nu poate avea copii?” Acest ultim zvon, complet fals, s-a răspândit ca focul în paie prin societatea din Virginia. Doctorul a început să speculeze despre fertilitatea mea fără măcar să mă examineze. Dintr-o dată, nu eram doar handicapată, ci și deficientă în toate aspectele care contau pentru America în 1856.

Când William Foster, un bărbat gras și bețiv de cincizeci de ani, m-a respins în ciuda faptului că tatăl meu îi oferea o treime din moștenirea noastră anuală, am știut adevărul. Aveam să mor singur.

Dar tatăl meu avea alte planuri. Planuri atât de radicale, atât de șocante, atât de complet în contradicție cu toate normele sociale, încât atunci când mi-a povestit despre ele, am fost sigură că l-am înțeles greșit.

„Ți-l recomand pe Josiah”, a spus ea. „Fierarul. El va fi soțul tău.”