Am pus masa cu grijă.

Două farfurii, apoi încă una. Cana lui preferată, cea ciobită puțin pe margine. Cafeaua la ibric, cum îi plăcea lui. Ouă ochiuri, pâine prăjită, brânză și roșii.

Totul părea normal.

Prea normal.

La 06:57, am auzit o mașină oprind în fața casei.

Inima mi-a bătut mai tare, dar nu de frică. Nu mai era frică. Era altceva. Era ca atunci când știi că ai ajuns la capătul răbdării.

Ușa s-a deschis încet.

Mihai a intrat fără să spună nimic. Avea aceeași privire pe care o știam din copilărie — calmă, dar tăioasă. A dat din cap spre mine, ca și cum ar fi spus: „Sunt aici.”

— E sus — am șoptit.

El nu a răspuns. S-a așezat la masă.

Fix atunci, din dormitor s-au auzit pași.

Andrei a coborât scările încet, încă buimac de somn. S-a frecat la ochi, a căscat și a intrat în bucătărie fără să se uite prea atent.

— Ai făcut cafea? — a mormăit.

Apoi s-a oprit.

A rămas nemișcat în ușă.

Ochii i s-au deschis larg când l-a văzut pe Mihai la masă.

— Ce… ce cauți aici? — a întrebat, brusc treaz.

Mihai nu s-a ridicat.

Nu a ridicat vocea.

Doar s-a uitat la el.

— Stai jos — a spus simplu.

Andrei a ezitat. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, părea nesigur.

S-a așezat.

Liniștea a devenit grea.

Eu stăteam lângă blat, cu mâinile strânse, dar nu tremuram.

— Vrei să-i spui tu? — a întrebat Mihai, fără să-și ia ochii de la el.

Andrei a încercat să râdă.

— Nu știu despre ce vorbești—

— Ba știi.