S-a ascuns ca să-și ascundă bunătatea, pentru că în lumea aceea bunătatea era slăbiciune… iar frumusețea era o armă.

Câteva zile mai târziu, soarta a smuls o altă parte a vălului.

Amira nu dormea ​​bine. Înainte de răsăritul soarelui, a ieșit pe terasă și a auzit un fluierat ritmic și ascuțit.

În curtea de antrenament, Zafir se exersa cu o sabie curbată.

Purta doar pantaloni de in. Trunchiul gol îi strălucea de transpirație. Fiecare mișcare era o simfonie de mușchi și precizie.

Amira a rămas nemișcată.

Nu exista nicio diformitate. Nu existau urme. Nu era niciun monstru.

Doar putere.

Zafir se întoarse, iar o rafală de vânt îi ridică materialul slăbit de pe față doar pentru o clipă. Amira văzu suficient cât să-i strângă inima: o linie perfectă a maxilarului, buze definite, piele netedă.

Frumos.

Dureros de frumos.

Instinctiv, făcu un pas înapoi, iar cotul lui lovi o vază. Sunetul explodă în tăcere.

Zafir a reacționat instantaneu, apucând pânza și apăsând-o pe față, de parcă lumea l-ar fi putut ucide doar privindu-l.

Nu a spus nimic. S-a întors pur și simplu și a dispărut în umbrele palatului.

Și Amira a înțeles de ce se răspândise legenda: nu era menită să ascundă urâțenia.

Era menit să ascundă ceva ce stârnea cel mai rău în alții: dorința, invidia, ura, războaiele.

Lovitura finală a venit când se aștepta mai puțin.

O excursie de inspecție în deșert s-a încheiat cu un sabotaj: jeepul s-a oprit, conducta de combustibil s-a tăiat. O furtună de nisip se apropia ca un zid.

Niciun semnal. Nicio salvare.

Zafir a târât-o spre stânci, acoperind-o cu corpul său în timp ce vântul le sfâșia pielea. Ceva l-a lovit. A simțit cum i-a înăbușit geamătul.

Într-o crăpătură, Amira a aprins o lampă.

A văzut sânge pe umărul lui.

—Ești rănit/ă.