În sală s-a auzit un oftat colectiv.

Cristina a făcut un pas înapoi.

— Asta e absurd! El? — a arătat spre el cu degetul tremurând. — El este doar…

— Un om care a știut să muncească și să investească, — a întrerupt-o tatăl meu calm. — Fără să simtă nevoia să umilească pe alții.

Robert a închis dosarul cu mâinile tremurânde.

— De ce… de ce nu ai spus niciodată nimic?

— Pentru că nu aveam nevoie de recunoștința dumneavoastră, — a răspuns el. — Dar aveam nevoie ca fiica mea să fie respectată.

Tăcerea devenise apăsătoare.

Privirile care înainte mă judecau acum se schimbaseră. Unii păreau rușinați. Alții evitau să mă mai privească.

Cristina încerca să spună ceva, dar cuvintele nu mai veneau.

— Și acum? — a întrebat Robert încet.

Tatăl meu și-a strâns documentele, dar nu le-a luat de pe masă.

— Acum aveți de ales, — a spus el. — Puteți continua să trăiți în iluzia superiorității… sau puteți începe să vă comportați ca niște oameni care înțeleg ce înseamnă respectul.

Apoi s-a întors spre mine.

— Hai.

Vocea lui era blândă.

Am făcut un pas. Apoi încă unul.

Pentru prima dată în acea seară, nu mai simțeam rușine.

M-am oprit lângă el, iar el și-a pus ușor mâna pe umărul meu.

În spatele nostru, nimeni nu mai spunea nimic.

Cristina privea în gol. Robert stătea nemișcat, cu ochii în dosar. Iar Marc… nici măcar nu îndrăznea să mă privească.

Am ieșit împreună din sală.

Ușa s-a închis în urma noastră, lăsând înăuntru luxul, ipocrizia și liniștea grea care se așternuse peste tot.