Tatăl meu a făcut un pas înainte și a așezat dosarul pe masă, chiar în fața lui.

— Despre compania dumneavoastră, — a spus calm. — Sau, mai exact, despre cine a salvat-o acum zece ani de la faliment.

Un murmur ușor a trecut prin sală.

Robert s-a încruntat.

— Nu înțeleg.

— Atunci ar trebui să citiți, — a răspuns tatăl meu și a împins documentele spre el.

Cristina a pufnit.

— Ce farsă ieftină…

Dar vocea i s-a stins când Robert a început să răsfoiască actele.

Chipul i s-a schimbat treptat. Mai întâi nedumerire. Apoi tensiune. Apoi ceva mult mai serios — teamă.

— Nu se poate… — a șoptit el.

Toți se aplecau acum spre masă, încercând să vadă.

Tatăl meu a vorbit din nou, fără grabă:

— În perioada în care firma dumneavoastră era îngropată în datorii, cineva a cumpărat în tăcere o parte semnificativă din obligațiuni. Apoi a finanțat restructurarea prin intermediul unor companii intermediare. Fără acel sprijin… nu ați fi fost astăzi aici.

Robert ridică privirea, palid.

— Tu…?

Tatăl meu a dat din cap.

— Da. Eu.