Am continuat, calm:

— Toate conturile pe care le foloseai, Radu… sunt închise. Datoriile tale nu mai sunt acoperite. De azi, ești pe cont propriu.

A început să se agite.

— Tată, nu poți face asta!

— Ba pot. Și ar fi trebuit să o fac mai demult.

Andreea a izbucnit:

— Nu aveți dreptul!

Am privit-o direct în ochi.

— Dreptul? Tu m-ai trimis la azil, în propria mea casă.

A tăcut.

Radu a făcut un pas spre mine.

— Îmi pare rău…

L-am oprit cu un gest.

— Nu. Îți pare rău că ai pierdut.

A fost cea mai grea propoziție pe care am spus-o vreodată.

Dar și cea mai adevărată.

Am închis dosarul.

— Aveți două zile să plecați.

Nu au mai spus nimic.

Au plecat în tăcere.

În seara aceea, m-am așezat pe banca din fața casei. Soarele apunea peste dealuri, exact cum îi plăcea Elenei.

Pentru prima dată după mult timp, casa era liniștită.