A făcut un semn spre casă.

— Tot ce vedeți aici… există datorită dumneavoastră.

Bătrâna a dat din cap.

— Nu… eu doar am făcut ce trebuie.

— Ba nu — a spus el ferm — Ați făcut mai mult decât toți oamenii care au trecut vreodată pe aici.

S-a întors spre Elena.

— Și noi n-am fost în stare să-i dăm nici măcar un pahar cu apă.

Elena nu a mai spus nimic.

Pentru prima dată, părea mică.

Foarte mică.

Alexandru a luat căruciorul bătrânei și l-a tras ușor spre casă.

— De azi înainte, nu mai plecați nicăieri.

— Nu, mamă… eu sunt obișnuită pe drumuri…

— Nu mai sunteți — a spus el calm — Pentru că datoria asta… o plătesc acum.

A făcut semn bucătăreselor.

— Aduceți apă. Și mâncare. Și pregătiți camera de oaspeți.

Apoi s-a întors spre toți cei din curte.

— Și învățați ceva azi: omul nu se măsoară după haine, ci după ce face când altul are nevoie.

Bătrâna a primit paharul cu apă cu mâinile tremurânde.

A băut încet.

Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar pentru prima dată nu erau de oboseală.

Erau de liniște.

În seara aceea, cina cu oamenii de afaceri s-a ținut.