Vocea i s-a frânt în gât.

Pentru o clipă, nimeni n-a mai spus nimic. Se auzea doar plânsul micuței Maria și respirația grea a Alinei.

Andrei privea copilul ca și cum ar fi văzut o nălucă.

Mâinile îi tremurau ușor.

— De când…? a reușit el să rostească.

Alina a înghițit în sec.

— De azi dimineață. Creșa s-a închis. N-am avut cu cine s-o las. Știu că am greșit… dar nu puteam lipsi. Am trei luni restanță la chirie. Proprietarul mă dă afară. Dacă pierd și slujba asta… nu mai am nimic.

Vorbele au ieșit în valuri. Fără mândrie. Fără mască.

Doar adevăr.

Andrei a făcut un pas în cameră.

Privirea i-a căzut din nou pe copil.

Maria plângea cu obrajii roșii, căutând cu disperare sânul mamei.

Alina, rușinată, s-a întors puțin într-o parte și a început s-o alăpteze.

În cameră s-a așternut o liniște grea.

Andrei s-a apropiat încet de dressing.

A privit fotografiile de pe pereți.

Apoi s-a întors spre Alina.

— Știi de ce sunt pozele alea acolo? a întrebat el încet.

Alina a clătinat din cap.