— Am avut o fetiță, a spus el, iar vocea i s-a schimbat. Ar fi avut acum șase ani. A trăit doar opt luni.

Cuvintele au căzut ca o piatră.

Alina a simțit cum i se strânge inima.

— A murit în somn. Din senin. De atunci… nu mai dorm. Și n-am avut puterea să strâng lucrurile. Nici pozele.

Ochii lui Andrei s-au umplut de lacrimi, dar nu le-a șters.

— Când am auzit plânsul… am crezut că o aud din nou.

Maria s-a liniștit între timp. Sughița încet.

Andrei s-a apropiat și a întins un deget tremurând.

Fetița i l-a prins instinctiv.

Și a zâmbit.

Un zâmbet mic, cald, nevinovat.

În clipa aceea, ceva s-a rupt în el.

Și, în același timp, ceva s-a vindecat.

A inspirat adânc.

— Alina, nu ești concediată.

Ea a izbucnit în plâns.

— Ba mai mult, a continuat el, de mâine aduci copilul fără să-l mai ascunzi. Amenajăm camera de la parter. Oricum stă goală. Punem pătuț, jucării. Plătesc eu o bonă câteva ore pe zi.

Alina îl privea fără să creadă.

— Și încă ceva. Datoriile la chirie… câte sunt?

— Aproape 6.000 de lei, a șoptit ea.

Andrei a dat din cap.

— Le rezolvăm azi.

Tăcerea care a urmat nu mai era apăsătoare.

Era liniștită.

Adevărată.