…ceva ce nu aș fi putut imagina nici în cele mai negre coșmaruri.

Mihai s-a dus direct la partea de sus a dulapului, acolo unde țineam cutia veche cu acte și amintiri. A luat-o jos cu grijă, de parcă știa exact unde e.

Inima îmi bătea în gât.

Nu umbla la bijuterii.

Nu căuta bani.

Căuta altceva.

A deschis cutia și a scos un dosar gros, legat cu elastic. Tanti Cornelia s-a apropiat și a șoptit:

„Ești sigur că nu a văzut nimic?”

„Nu. Lidia nu știe nimic. Și nici nu trebuie să afle”, a răspuns Mihai.

M-am simțit de parcă cineva mi-ar fi tras scaunul de sub picioare.

Ce să nu aflu?

Mihai a deschis dosarul și a scos mai multe foi. Le-am recunoscut imediat. Erau hârtii vechi, pe care le văzusem când ne-am mutat, dar el mi-a spus atunci că sunt niște documente fără importanță, rămase de la fostul proprietar.

Pe ecran am văzut clar antetul: „Contract de vânzare-cumpărare”.

Adresa.

Casa în care locuiam.

Data: acum zece ani.

Cu doi ani înainte să-l cunosc pe Mihai.

„Trebuie să mutăm actele”, a spus tanti Cornelia. „Dacă începe iar să caute…”

„Nu caută decât bijuterii”, a răspuns el sec. „Crede că tu le-ai luat.”