Tanti Cornelia a râs scurt.

„Și nu le-am luat?”

Mihai n-a răspuns.

În schimb, a scos din buzunar o pungă mică. A desfăcut-o și, pentru o secundă, am simțit că mi se oprește respirația.

Brățările mele.

Cele de la mama.

Le-a pus pe pat, între ei.

„Le vindem. Avem nevoie de bani până luna viitoare”, a spus el, cu o voce rece, pe care nu o mai auzisem niciodată.

„Dar fata dacă află?”, a întrebat mama lui.

„Nu va afla. N-are cum.”

Telefonul mi-a scăpat din mână pe birou.

Zece ani.

Zece ani de minciuni.

Casa nu era a noastră.

Bijuteriile mele nu dispăruseră din greșeală.

Și omul cu care împărțeam patul era un străin.

Am plecat de la birou fără să spun nimănui nimic.

Pe drum, mi se învârteau gândurile. Ratele. Faptul că eu contribuisem la renovare, că băgasem economiile mele, aproape 60.000 de lei, în „casa noastră”.

Dacă actele erau pe numele lui dinainte să ne căsătorim, eu nu aveam nimic.