— Mama îl ține sub pernă. Spune că îi amintește că miracolele există.

Am încetat să mai aud restaurantul.

Vocile au dispărut.

Muzica a dispărut.

A rămas doar acel copil… și cuvintele ei.

— Cum te cheamă?

— Lili.

— Și pe mama ta?

— Emma.

Numele acela m-a lovit ca un fulger din trecut.

Acum treisprezece ani, Emma era cea mai apropiată persoană din viața mea.

Ne-am cunoscut la universitatea din Austin — două fete pierdute într-un oraș uriaș. Dar după doar câteva zile, am devenit ca o familie.

Era lumină.

Curajoasă, vie, autentică. Știa să transforme momentele obișnuite în amintiri pe care voiai să le păstrezi pentru totdeauna.

Împărțeam totul.

Vise, temeri, conversații de noapte, ultimii bani.

Și într-o zi — după luni de economii — am creat un simbol care părea etern.