Ea s-a ridicat încet.

Picioarele îi tremurau.

Nu știa unde se află și nici ce pregătiseră băieții ei. Știa doar că era pentru prima dată în viața ei când zbura cu avionul.

Când au ieșit din aeroport, în fața lor îi aștepta o mașină neagră, elegantă.

Maria s-a oprit.

— Măi copii… dar unde mergem?

Paul a zâmbit.

— Azi nu pui întrebări. Azi doar te bucuri.

Drumul a fost lung.

Au mers aproape două ore, iar Maria privea pe geam câmpurile verzi, casele mari și dealurile pe lângă care treceau.

La un moment dat, mașina a încetinit în fața unei porți uriașe din fier forjat.

Poarta s-a deschis încet.

Maria și-a dus mâna la piept.

În fața ei se afla o casă mare, albă, cu pridvor din lemn și flori colorate peste tot în curte.

Nu semăna cu vilele reci și luxoase pe care le vedea la televizor.

Semăna cu „acasă”.

Cu o casă românească adevărată.

Cu mușcate la ferestre.

Cu leagăn în curte.

Cu viță-de-vie întinsă pe boltă.

Maria a rămas nemișcată.

— Ce frumoasă e… — a șoptit ea.

Andrei s-a apropiat încet și i-a pus ceva în palmă.

O cheie.

Maria a clipit nedumerită.

— A cui e cheia asta?

Paul avea deja lacrimi în ochi.

— A ta, mamă.

Maria s-a uitat când la unul, când la celălalt.

— Nu înțeleg…