„Nimeni nu e prea mic ca să fie tratat cu respect.”

Fotoliul din piele a rămas acolo.

Dar nu mai era teritoriu interzis.

Într-o zi, Roxana a intrat în birou, nu ca femeie de serviciu, ci ca responsabilă de echipă.

Octavian era la telefon.

Ea a zâmbit și a spus simplu:

„Domnule Sălceanu, pot să stau jos două minute?”

El a ridicat privirea.

Și, pentru prima dată, a zâmbit și el.

„Te rog.”

Pentru că uneori nu e nevoie de o revoluție mare.

E nevoie doar de un om care să spună adevărul.

Și de altul care să-l audă.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.